In Teleorman, unde bulgarii (şi vlahii) au adoptat creştinismul. De ce am scris noi 1000 de ani cu chirilice?

De la giganticul şi deconcertantul memorial naţional-cubist de la Şumen se coboară lejer, cu maneta la punctul mort, către Pliska, prima capitală a Bulgariei medievale timpurii.

Suntem la marginea Dobrogei de sud, teritoriul privit de vecini ca un fel de Kosovo bulgăresc, leagăn al naţiunii, iar de noi ca un fel de zonă marginală şi obscură, lipită de Cadrilater. Importanţa ei pentru istoria culturală a românilor a fost permanent trecută sub tăcere în manuale, de teamă să nu alimenteze cine ştie ce teze ungureşti ce nu erau halal. Dunărea şi bacul de la Călăraşi-Ostrov sunt doar la 100 km de aici.

Ulterior, sub otomani, dar şi până astăzi, regiunea e una de maximă densitate a populaţiei turce şi se chema Deliorman (adică Pădurea Nebună). Vă sună cunoscut? Ii zic aşa pentru că zona e una plină de legende stranii, cu tipi care au luat-o la un moment dat razna (spre oraşul învecinat, Razgrad?). Şi cică turcii de aici nu ar fi chiar turci, ci cumani sau pecenegi trecuţi la islam înainte de cucerirea otomană – o idee hazardată care precis îi va plăcea lui Neagu Djuvara. Bulgarii îi spun regiunii la fel ca noi şi turcii, dar în limba lor: Ludogorie.

Drept în mijlocul Deliormanului se află Pliska, capitala acestui mare stat care a fost ulterior recunoscut ca imperiu după ce a învins de câteva ori pe bizantini şi i-a obligat să plătească tribut, imperiu (adică ţarat) ce a ajuns să includă şi teritoriile numite ulterior Valahia, precum şi Transilvania, Bugeacul şi Panonia. A fost locul unde liderii au trecut pentru prima oară de la titulaturi (sugestive pentru originea lor) precum Han Asparuch sau Han Khrum, la nume precum Cneazul Boris I, apoi Ţarul Simeon I. Ţar, adică slavonescul pentru Cezar, adică împărat în succesiunea romană, recunoscut de biserică şi cei asemenea lui.

La anul 864, cneazul Boris I a adoptat creştinismul aici, la Pliska, unde a convertit vechile temple în biserici şi a construit o mare catedrală (tocmai reconstruită azi, oleacă dubios din punct de vedere istoric). Insă fiul său Vladimir a încercat restaurarea păgânismului (un melanj de credinţe animiste turco-mongole, numite Tengriism), puternic înrădăcinat în nobilimea locală. Furios, bătrânul ţar a revenit de la mânăstirea unde se retrăsese la pensie, l-a demis pe Vladimir şi a mutat capitala 20km mai la sud, la Veliki Preslav, considerând Pliska prea contaminată cu anti-creştinism.

A adus la Preslav pe călugării-elevi ai lui Chiril şi Metodiu, care tocmai inventaseră un nou alfabet (chirilic) şi a creat şcoala de limbă şi cultură de la Preslav, care a înflorit ulterior sub marele Ţar Simeon I. Practic, a înlocuit limba greacă în biserică şi administraţie cu o alta, nouă, pe care populaţia o înţelegea, marcând astfel şi ruptura politică cu Bizanţul.

Aşa au ajuns limba şi scrierea slavonă (tehnic, Old Church Slavonic, OCS) oficiale pe tot acest mare teritoriu – şi dincolo de el. De atunci s-a scris şi vorbit în slavonă în bisericile, cancelariile şi corespondenţa privată de pe teritoriul Munteniei şi Moldovei: până prin sec XVII în documente oficiale; încă un secol-două la slujbe religioase; iar apoi trecând gradual la limba română, dar scrisă tot cu chirilice până acum vreo 200 ani.

Şi atunci cum rămâne cu noi, vlahii vorbitori de limbă romanică, tot acest timp? Vom vedea în episodul viitor al marii bulgăreli, o dată cu mutarea (din nou) a capitalei la Veliko Târnovo.

4 comments

Lasă un răspuns

*