Complet lateral de fondul problemei, ce ma uimeste in dezbateri ca precedenta, cu oierit vs vanatoare, e cat de inradacinate sunt in discurs marotele istoriilor nationale romantice (deci pre-comuniste, dar anexate de comunismul national), inca litera de lege in tari balcanice ca a noastra.
Fara sa se indoiasca o secunda, lumea iti arunca argumente gen „de mii de ani pe aceste locuri…” (oieritul), „satele de munte ancestrale…” etc, ca si cand totul ar fi de la sine inteles, o continuitate din neolitic si pana azi, cu biserica si stana in mijloc. Si daci blanzi care numa nu vorbesc romaneste, in rest sunt exact la fel ca bunicul din sat, monoteisti inainte de Hristos. Este o ortodoxie scolara, bazata pe istoriografia de sec XIX, cu putine fapte si dovezi si mari doze de interpolare poetica si politically corecta (in sens national-samanatorist). Iar inca la romani e cum e, dar la bulgari si sarbi e si mai si…
Lumea ar fi uimita sa descopere istoria reala de populari si depopulari, schimbari de ocupatii si lifestyle, zone gri si aproximari; si in general fragilitatea societatilor rurale medievale in care lupta pentru existenta a micilor comunitati nu era o metafora, ci o realitate dramatica, uneori sfarsita in esec. Cand s-au suit pe munti populatiile balcanice crestine si de ce? Cine a migrat si unde? Ce schimbari sociale intre taranii balcanici a determinat ocupatia otomana in diverse etape istorice, foarte diferite intre ele, unele acoperind si zone din Europa Centrala? Ce diferente importante apar daca pe acelasi teritoriu traiesc (probabil) 100.000 de oameni, iar la cateva secole distanta 5 milioane?
Si vorbim aici de secole, pentru care avem macar niste date, cat de cat. Ce milenii, ce eroi, ce balade ancestrale cantate pe guzla si cobza? Este o lipsa deopotriva de rigoare dar si de imaginatie in modul in care ne reprezentam cu totii trecutul, ceva de speriat. Insecuritatea te face sa te atasezi de cliseele testate, dar mai avem chiar asa motive sa fim insecure, totusi, azi?