Gurile Nistrului şi coasta Bugeacului (II). In staţiunea Zatoka (fostă Bugaz sub români). Drumuri catastrofale

De la Cetatea Albă (Akkerman, Bilhorod) către sud, de-a lungul imensului estuar al Nistrului, se ajunge cu chiu cu vai la Zatoka, perla coroanei, acolo unde râul se varsă în mare pe sub podul supra-înălţat, marca locului, figurat pe magneţi de frigider. Vechiul nume era Bugaz (adică gura râului în turcă), păstrat şi pe perioada românească, atunci când s-a făcut primul sanatoriu. Acum e o staţiune în plină febră a pregătirii sezonului, care a fost odată mişto, dar care a devenit o oroare urbanistică înfiptă pe cordonul de nisip ce închide estuarul.

Dacă aveţi impresia că la noi sau în Bulgaria s-a construit prost şi aiurea pe litoral, înseamnă că n-aţi văzut Ucraina: totdeauna se poate şi mai rău. Mult mai rău. In Zatoka nu se poate ajunge practic din stradă pe plajă pentru că toate accesele au fost privatizate şi închise. Cu excepţia unei mici promenade pustii şi minimaliste în complet contrast cu restul locului.

Dacă s-ar dărâma tot ce s-a construit recent, litoralul Bugeacului ar fi mai spectaculos natural decât cel românesc, deşi e mai mic: nisipurile albe; Primorskie; marea lagună şi plajă de la Kurortne. Clădirea impresionantă a fostului sanatoriu TBC construit de români în anii ’30 n-am reuşit să o identific din goana mare, deşi poate că mai există pe undeva; eram tare întârziat cu programul, din motive de starea drumurilor.

In Bugeac drumurile sunt catastrofale, ceea ce tot e puţin spus; vedeţi în poze. Sunt practic nişte vestigii arheologice de asfalt, neatinse de vreo modernizare de pe vremea când zbura Gagarin, inclusiv cele naţionale, ceea ce înseamnă în principal şoseaua M15 / E 87. Tehnica de condus e aşa: ori de câte ori se poate, şi dacă nu plouă, şoferii ies cu maşinile pe drumul de tarla de lângă lanuri şi merg pe acolo, paralel cu şoseaua principală, pentru că acela e mult mai lin şi permite o viteză mai mare.

Adică vreo 30 km/h, care s-a dovedit a fi viteza medie pe care am realizat-o de la Zatoka la Tatarbunar şi mai departe, spre graniţa moldovenească. Dacă aveţi drum în zonă, aveţi grijă să planificaţi în consecinţă, nu cum am făcut eu din obişnuinţă pentru viteze mai mari, ceea ce m-a întârziat cu vreo 6-7 ore pe o distanţă de 200km. A meritat, oricum: am ajuns la episodul III, Tatarbunar, pentru maine.