Prea des criticată, România a nimerit totuşi unele lucruri mai inteligent decat vecinii ei. E singura ţară la răsărit de Viena cu suspansul şi competitivitatea unor alegeri republicane, dar şi cu o casă regală în funcţiune, ceea ce asigură mistica şi drama de care are nevoie orice norod, adică păţanii de familie care să poată fi tocate în orice gospodărie, de la vlădică până la opincă, şi cu care lumea să conecteze emoţional.
Sau cum spunea odinioara Bagehot, cele două laturi ale aşezământului statal: the (in)efficient and the (un)dignified. E o formă de catharsis de masă când poporul comentează tabloid, moromeţian, ce a mai făcut prinţu ăla micu şi cum s-a certat cu mă-sa, pe care scandalurile dintre starlete sau neveste de fotbalişti nu-l pot asigura. Nu are acelaşi efect de coagulare naţională.
Pentru asta 20 mil euro pe an mi se pare chiar un preţ bun, deci susţin legea Tăriceanu pentru Casa Regală.