“Crăciunul tradiţional” şi sfârşitul istoriei

Hruşcă e un fel de Fukuyama, colindele lui sunt sfârşitul istoriei Crăciunului. E greu să-ţi aminteşti că bradul împodobit de sărbători nu exista până acum două secole. La ţară, unde trăiau românii, era mai curând sinistru: brad se făcea de mort şi, uneori, la câte un ginerică mai flamboyant. Când eram mic, în sat aveau brad cu globuri notabilităţile sau cei cu aspiraţii urbane. Bunicii nu, era ceva străin, o fiţă de la oraş.

La fel şi cu Moş Crăciun, importat prin cultura urbană din Scandinavia şi apoi standardizat vizual de Harper’s Weekly, apoi de Coca Cola. N-a împlinit două sute de ani dar a fost bine reeducat în corectitudine modernă, dezbărat de sadicele apucături vikinge originare, încă transparente ici colo în basmele nord-europene epurate de prin culegeri (aici). Asta nu-i împidică pe unii să dateaze Crăciunul modern sau colindele compuse pe vremea lui Anton Pann de la Burebista, desigur. Sau măcar de la sf apostol Andrei.

Biserica s-a luptat secole ca sa elimine aceste tradiţii suspecte legate de solstiţiu, înnoirea anului, fertilitate, plus cântecele şi ritualurile păgâne, deşuchiate, cu spirite şi demoni. Dar fix când reuşise în fine să le neutralizeze prin creştinare şi / sau folclorizare (drept canon al “tradiţiilor populare” oficiat de predicatorii seculari la TVR), iată că un nou duşman apăru la orizont: comercialismul sincretic. Ni se predică in contrapartidă “întoarcerea la tradiţie” şi “adevăratul spirit al Crăciunului”, adică un soi de puritanism timid, onorat retoric şi complet ignorat în practică, cum stă bine la ortodocşi. Si bazat pe necunoaştere: bisericile sunt pline de brazi cu globuleţe şi moşi pe tipar Coca Cola cu cadouri pentru copii. Non-tradiţional, dar perfect acceptabil.

De fapt lumea nu se întoarce nicăieri ci e în permanentă curgere, ceea ce e în firea lucrurilor. Hruşcă e apostolul vremurilor noi, le adună pe toate într-o osana sentimentală: bradul, colindul de mall, vikingul domesticit şi pioşenia cuminte, cu caltaboş şi cozonac înfăşăţel, ca într-o cântare de la Oastea Domnului acompaniată la tradiţionala chitară. Istoria s-a terminat, am învins.

1 comments

Lasă un răspuns la Vlad Ioan Anulează răspunsul

*