Trecu şi party-ul de 200 de ani de la naşterea lui Karl Marx (pe 5 mai, dacă n-aţi ştiut). Câteva concluzii rapide la botul calului:
• Spre deosebire de stânga europeana, (neo)marxiştii români n-au fost în stare să organizeze nimic: nici eveniment, nici dezbatere academică, nici măcar vreo hipstereală la berărie. Fiind vorba de ai noştri, suspectez ca de obicei lene si incapacitate clinică de organizare, nu altceva. Nu zic că-i bine sau rău, e doar o constatare. Se confirmă interbelicul, când singurii socialişti revoluţionari autentici şi cu bază de mase erau legionarii.
• E o totală confuzie în capul celor vreo câţiva socialişti români practicanţi (verbal), care au impresia, continuând linia partidului, că statul asistenţial occidental a fost cumva creat de partidele marxiste sau ca urmare a acţiunii acestora.
• Realitatea istorică este că teoria dar mai ales practica statului asistenţial modern (educaţie publică, asigurări de sănătate, protecţie socială, etc) datorează enorm fabianiştilor britanici, precum Sidney şi Beatrice Webb, sau reformiştilor victorieni care i-au precedat, iar apoi unei pleiade de stângişti germani şi francezi care au respins total ura de clasă şi revoluţia propovăduite de marxişti. Asistenţa socială în UK, model de urmat pentru bună parte din omenire, a fost iniţiată de liberali clasici şi rotunjită de Beveridge (laburişti). Fără vreo forţă marxistă prin preajmă care să-i preseze, ci pentru că aşa au crezut ei că e bine.
• Destul de jenant şi neconvenabil pentru marxişti, în diverse ţări statul asistenţial a fost întemeiat practic de conservatori (Germania) sau fascişti (Italia). Salvarea lor retorică – ideologia marxistă fiind expertă în “dialectică”, adică tehnica prin care post-factum justifici orice şi faci din negru, alb – e că asta s-a făcut “la presiunea stângii”. In realitate, la vremea respectivă unele partide ortodox-marxiste s-au opus cu furie reformismului social gradual, pentru că diminua presiunea pe clasa muncitoare care astfel se îmburghezea şi îndepărta perspectiva măreţei revoluţii ce trebuia să răstoarne regimul. Bibliografia pe această dispută intestină a stângii e vastă.
• In alte părţi de lume, precum SUA ori Scandinavia, statul asistenţial modern a avut istorii diferite – însă toate non-marxiste. O bună trecere în revistă face Barr în lucrarea clasică Economics of the welfare state, care se tot reeditează; sunt multe, dar am zis să menţionez un profesor stângist de la LSE, nu vreun „neoliberal”. Nu e nimic din elementele de bază ale marxismului în construcţia istorică a protecţiei sociale scandinave sau New Deal american. Cât despre recuperarea pe uşa din dos a etichetei marxiste pentru pachetul de politici keynesiste, ce să mai vobim: trebuie reclamat de-a dreptul la Protecţia Consumatorului, de vreme ce Keynes însuşi s-a declarat nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist.
Pe scurt, e cam aşa: (1) stânga nostalgică ori neo- ventilează clişee propagandistice militante, dar infantile şi paralele cu realitatea, iar (2) Juncker e un nărod care nu ştie ce vorbeşte dacă-şi imaginează că găsim în statuia lui Marx vreo soluţie la problemele actuale ale UE, ori că datorăm marxismului ceva pentru modul civilizat în care arată societatea capitalistă avansată astăzi.