O situaţiune tipică erei post-adevărului: Liiceanu a greşit şi a zis ceva ce Dragnea n-a zis, dar la care pofteşte, cum i se vede pe faţă. Iar Dragnea n-a zis chestiunea fiindcă îi pune pe alţii să zică în fiecare zi, ca să păstreze ceea ce se cheamă în strategie deniability, de frica americanilor şi Europii, unde speră să mai fie vreodată frecventabil (greu).
Ca Putin când a invadat Crimeea: ce-aveţi bre cu mine, am zis eu că invadez Crimeea? Aveţi vreun citat, vreo poză, ceva, cum că ar fi oamenii mei acolo? abia după ce s-a întâmplat a zis: hai frate, dacă poporul o doreşte şi tot s-a întâmplat, fie, primesc. Şi apropo, mersi, mersi, accept toată gloria şi felicitările pentru ce n-am zis şi n-am făcut. Şi-l dau în judecată pe ăla care mai zice ca am zis.