In articolul de ieri din Contributors (aici), despre Coran si relatia sa cu jihadul (luat literal) erau doua teme in care as fi vrut sa intru, dar le-am lasat deoparte, pentru ca prea s-ar fi lungit textul cat un articol academic, cu referinte, etc.
Dar vad ca o face in articolul lui Mihail Neamtu si ma bucur, pentru ca am acum ocazia macar sa le mentionez:
(a) Tema relatiei limbajului cu realitatea; pare ca in islam comuniatea adera mai frecvent la aceasta gandire de tip magic, dupa care pronuntarea cuvantului creaza cumva si realitate. In crestinism intr-adevar venim dupa multe revolutii nominaliste care ne-au obisnuit cu o anume flexibilitate si pluralism in atitudini. Daca eu zic pe gura „satana”, acela nu apare imediat la fata locului ca djinnul din lampa, e doar o eticheta fara valoare ontologica. Deci nici insultarea profetului nu-i stirbeste acestuia demnitatea „in realitate”, ci doar in poate trada drept dobitoc pe cel cu insulta. Cu alte cuvinte, noi suntem mai relaxati. Intrebarea e daca n-au existat si in Islam epoci din astea mai relaxate.
(b) Direct legat de atitudinile mai relaxate, umorul este un indicator: daca nu e permis, e un semn de gandire magica si teama existentiala de a nu crea realitati prin limbaj prea liber. Si e important de discutat statutul ironiei si glumei in Islam, e clar ca au si ei o lunga traditie in asta (Nastratin Hogea?), iar de dublu limbaj in sfera sociala, ce sa mai vorbim. Dar nu-i asa simplu, probabil sunt diferente.
Tocmai citeam acum cartea asta despre statutul ironiei in Roma antica, una din cele mai mari clasiciste in viata, autoarea, si este uluitor ce diferit era umorul roman fata de ceea ce avem noi azi.
Este permis umorul in Islam?
