O călătorie aventuroasă la gurile Nistrului şi pe coasta Bugeacului (I): Cetatea Albă

Nu credeam să fie în regiunea noastră vreun loc de unde, trecând graniţa îndărăt în Republica Moldova, te bucuri de parcă ai ajuns în Europa, la civilizaţie şi instituţii funcţionale. Mă rog, cu instituţiile ar mai fi câte o problemuţă, dar asta e ideea. Şi oricum era vorba de reintrat în sudul Moldovei, ceea ce spune tot.

Acel loc e Bugeacul, un teritoriu bizar de dincoace de Nistru întins pe malul Mării Negre, aflat în Ucraina, în regiunea Odesa. Un teritoriu cu etnii amestecate şi loialităţi incerte, inconfortabile cu statul naţional, atât cel vechi, românesc cât şi cel ucrainian, de azi. Zona înclină către rusofonie şi sovieto-nostalgie, cum se va vădi la timpul potrivit, în episodul de mâine, deci probabil nu-i imună la farmecele omuleţilor verzi din Crimeea vecină.

Am plecat spre Cetatea Albă – aka Bilhorod-Dnistrovsky azi, Akkerman sub turci sau Tyras în vechime, când l-au fondat milesienii, ca pe atâtea alte colonii de pe coasta scită a Mării Negre, transformată în grânar al Greciei antice. Azi e doar un târg prăpădit cu port la capătul unei linii ferate, pe malul uriaşului estuar al Nistrului. Dacă nu te uiţi spre oraş, ci spre apă, e impresionant.

Atracţia o reprezintă desigur vechea cetate, zisă de moldoveni “a lui Ştefan”, deşi nu el a construit-o, ci doar a moştenit-o şi a pierdut-o la turci. Că aşa e istoria populară, influenţată de PR şi branduri puternice. Ca multe cetăţi de pe coastă (ex Enisala la noi) e făcută de genovezi, care aveau de la bizantini un foarte profitabil şi protecţionist monopol comercial pe Marea Neagră, complet împotriva acquis-ului comunitar.

Şi a fost consolidată ca punct de graniţă sub al doilea imperiu bulgar, al Ţarului Kaloian, ce a înglobat Valahia şi Moldova la începutul sec XIII, sub numele Byalgrad (ca atâtea alte “belgraduri” slave, adică cetăţi albe). Incinta e imensă într-adevăr, probabil cea mai mare dintre cetăţile aşa-zis moldoveneşti, e limpede de ce atâtea state au considerat-o o miză.

Important: a intra în Moldova dinspre România cu buletinul, a ieşi apoi în partea cealaltă, către Ucraina, cu paşaportul, şi a reintra prin alt punct de frontieră, blochează sistemul IT al vămilor ucraino-moldovene, ceea ce duce la scene şi dialoguri de Monthy Python. In fiecare punct, relativ pustiu, controlul a durat spre o oră şi a constat în plutoane înarmate până în dinţi, în diverse uniforme, dând roată singurului călător şi singurei maşini pe o rază de 5km, căutând şi verificând pe rând acte personale, acte de maşină, asigurări, serie de caroserie şi motor (habar n-aveam pe unde sunt ştanţate, profund suspect), arme, ţigări, droguri şi mai ales Prokura.

Fiind vorba de ţări foste în URSS, la arme, droguri şi în special serii de caroserie mai negociezi, dar la Prokura ştampilată lumea e absolut inflexibilă. Stâncă. Asta e arma adevărată cu care alungă ei inamicii cotropitori şi spionii degizaţi în turişti, de secole. Şi anume, Prokura cu pirivod pe spate, adică nu perioada călătoriei cum am crezut eu iniţial, ci traducerea în vernaculară. Notarizată.

Plus, solicitarea a fost să existe traducere în rusă, alternativ la ucrainiană, niţel bizar pentru nişte militari cu puşti aflaţi oficial în război cu Rusia, te-ai gândi. Şi întăreşte ideea de mai sus, cu loialităţile împărţite. Altminteri, te-ai fi întrebat cum au reuşit ruşii ăia verzi să intre în Crimeea; pesemne că fiind din aceeaşi şcoală de gândire, au venit cu toate ştampilele posibile la ei, plus pirivod. Bine introdus în cultura locului de amici din Chişinău, am avut pirivod şi am trecut, spre văditul regret al oficialităţilor.

Pe scurt, timpul s-a oprit în Bugeac cam pe la anul 1992, cu tuşe de perestroika şi antifascism istoric rămase în peisaj, ca soldatul japonez uitat de camarazi. Există câteva locuri surprinzător de mişto, în special pe litoral; unele surprinzător de urâte, tot pe litoral; oameni drăguţi peste tot (mai puţin în vamă). Şi şosele crâncene care, chiar pentru un român care a văzut multe, sunt ceva atât de exotic încât merită o poveste aparte. In episodul II, mâine.