Gurile Nistrului şi coasta Bugeacului (III). La Tatarbunar, unde URSS a pilotat omuleţii verzi contra României în 1924

La Tatarbunar e locul unde voiam neapărat să ajung. E locul asociat în memoria românească cu un singur lucru: “insurecţia de eliberare a muncitorilor şi ţăranilor de fasciştii cotropitori români” – aka rebeliunea stârnită de comisari şi agenţi sovietici infiltraţi peste graniţă în 1924, în pregătirea unei intervenţii a Armatei Roşii. Cu alte cuvinte, de pe atunci URSS pilota tehnica omuleţilor verzi folosită azi în Crimeea vecină.

Mediul era propice: vechii locuitori turci şi tătari fuseseră treptat-treptat alungaţi către Dobrogea de ţari după 1812, când au preluat Basarabia de la otomani. Ei au fost înlocuiţi cu colonişti ruşi, ucrainieni, dar şi bulgari şi găgăuzi aduşi în schimbul musulmanilor tot din Dobrogea, unde erau etnii bine reprezentate.

Ca paranteză, bulgarii sunt minoritatea noastră inconfortabilă politic şi ascunsă în statistici, de care nu se prea discută. De exemplu în Dobrogea de nord până după războaiele balcanice, când i-am dat la schimb cu vlahii macedoneni, după modelul de epurare etnică ce se practica atunci oficial. Până atunci ei erau majoritari în Tulcea, Babadag şi diverse comune pe care azi le considerăm “lipoveneşti”. La fel ajunseseră în Bugeac şi prin anumite zone din Republica Moldova de astăzi.

In raionul Bolgrad, învecinat cu Tatarbunar, pe unde am trecut pe drumul de întors, bulgarii sunt şi azi 60% din populaţie. Micul târg prăpădit de pe graniţă a fost în sec XIX unul din centrele mişcării de renaştere culturală bulgară, încurajată tacit de Moscova. Pe timpul scurtei administraţii moldoveneşti de după războiul Crimeii s-a deschis aici liceul bulgar, unul din primele de acest fel, pentru că la ora aia ceea ce urma să fie ulterior Bulgaria era încă sub ocupaţie otomană.

Revenind la rebeliunea din 1924 de la Tatarbunar, nu-i întâmplător că secretar general al Cominternului era un bulgar, Vasil Kolarov, iar planul oficial era acela de a realiza o Federaţie Comunistă Balcanică. Revolta a eşuat, spre marea dezamăgire a stângii hipstereşti europene de atunci, care i-a apărat pe “revoluţionari” prin gazete şi în “procesul celor 500”, ţinut la Chişinău. La standardele vremii, inculpaţii au scăpat uşor, majoritatea fiind achitaţi (nu împuşcaţi a treia zi, cum s-ar fi întâmplat în URSS).

Cu toate astea, propaganda sovietică i-a declarat martiri şi le-a ridicat un monument în mijlocul Tatarbunarului în 1974, la împlinirea a 50 de ani, singurul lucru remarcabil de văzut în acest târguşor până astăzi. In afară de ţăranul cu furcă, ceilalţi doi indivizi au în mod evident aspect de agenţi infiltraţi, având arme şi elemente de uniformă militară sovietică pe ei, deci cred că trebuie apreciată onestitatea artistului, în răspăr cu istoria oficială.

Când am trecut eu pe acolo la monument era o coroană de flori proaspăt depusă, ceea ce arată că una e politica oficială a statului ucrainian, de împrietenire cu UE, România şi desprindere de sovietism, şi alta sunt realităţile şi reflexele culturale locale, în special într-un loc bătut de soartă, cu etnii aşa amestecate precum Bugeacul. Aici încă e viu mitul marelui Război pentru Apărarea Patriei, care a început desigur în 1941 – naraţiunea de bază care a re-fondat URSS după ofilirea speranţei in revoluţia globală. Soldaţii sovietici morţi la invadarea Finlandei, Poloniei şi statelor Baltice sunt ascunşi sub preş, nu au statut de “gheroi”. Iar statuile războinice ţin scutul tot spre vest.

După eşecul rebeliunii separatiste de la Tatarbunar, Kremlinul a decis să aplice planul B: a înfiinţat dincolo de Nistru RSS Autonomă Moldovenească, adică strămoaşa republicii separatiste transnistrene de azi. De unde se vede că ideile puţine şi bune au viaţă lungă.

Lasă un răspuns

*