Conacul Manuc Bey din Hînceşti (mă rog, al urmaşilor săi, spre mijlocul sec XIX), reabilitat cu fonduri UE. O clădire mare şi scump de întreţinut cu care consiliul raional Hînceşti s-a procopsit, dar evident nu prea ştie ce să facă. E goală, exceptând un set de mobilă nouă, rococo şi über-kitsch, gen Becali-Firea: unde Dzeu or fi găsit tron cu picioare de sticlă? se răsuceşte armeanu’ în mormânt, era om finuţ, nu cocalar. Aparent se închiriază pentru foto şi probabil nunţi & cumetrii. Mă tem că aduc şi delegaţii oficiale în trecere, caz în care le compătimesc.
Aflu că în anii ’50 a fost şcoală de tractorişti, apoi a stat în paragină. Clădire baroc rusesc, construită de italianul Alessandro Bernardazzi, fost arhitect-şef al Chişinăului sub ţarism, cu proiecte mişto şi prin Odesa, etc. Ştiau oamenii carte pe vremea aia. Se zice că avea picturi interioare de Aivazovski (posibil legendă). Oricum, de la maeştri, la poleiala de azi, e cale lungă …
Se vizitează pe doi bănuţi, adică intri şi te uiţi la mobilierul în chestiune, dacă reuşeşti să scoţi personalul din prin bârlog. Mult mai interesant e micul muzeu de vechituri din clădirea Turnului de veghe, lângă poartă: un talmeş-balmeş de etnografie, triumfalism sovietic cca ’50, eroizare a afganţilor şi chestii patriotice puse după 1991, inclusiv poveşti de deportaţi în Gulag. Un haloimăs contradictoriu, necomentat, expus cu egală naivitate: aluviuni pe apa istoriei şi aşezate straturi-straturi, cum au căzut. Un soi de muzeu al inocenţei, ar zice Pamuk, oricum mai interesant decat cladirea mare.
Unde în altă parte mai vezi ziarul Satul Socialist din 1 mai 1958, cu Tabla de cinste (nu vă uitaţi că-s chirilice, citiţi, e în română); sau cravată de pionier socialist afgan; sau tancuri făcute pe speze proprii de moldoveni (?) şi donate armatei; sau poze cu ţărani veseli la semănat şi cules, în anii ‘40 şi ’41 (imposibil să nu te întrebi: o fi fost înainte, sau după?)