La capătul pământului locuit, în Dobrogea turcească de lângă Dunăre, se află Küçük Kainargea (Cainargeaua Mică), satul obscur unde în vara lui 1774 generalul rus Rumianţev semna tratatul de pace ce punea punct celui de-al 5-lea război ruso-turc. Imperiul Ţarist ajungea în fine la Marea Neagră. Prin acest tratat, între altele, principatul Moldovei, la ora aia vasal Porţii, a trebuit să cedeze Austriei regiunea Bucovina.
Tot prin tratatul ăsta Ecaterina cea Mare a obţinut “independenţa” Hanatului Crimeei faţă de Poartă, adică un fel de anexare informală a Crimeei la Rusia – formalizată dealtfel nouă ani mai târziu. Lucrurile au început de ceva vreme, cum vedeţi. In câteva decenii după 1774 se estimează că jumătate de milion de tătari au fugit din Crimeea, refugiindu-se în Dobrogea turco-bulgaro-română, unde îi găsim şi azi.
Ruşii au inclus de asemenea o clauză ambiguă în tratat din care să reiasă că de atunci încolo devin protectorii creştinilor şi bisericii ortodoxe din Imperiul Otoman, o altă mare realizare diplomatică. In următorul secol şi jumătate au folosit cu succes această pretenţie de extra-teritorialitate pentru a manevra şi destabiliza prin Balcani.
Azi vechiul sat e împărţit în două şi şade călare pe graniţa bulgaro-română: Kairnardza este mai mare, mai prosperă şi vizitabilă, din drumul naţional Silistra-Dobrici (aka Bazargic), găzduind un parc-memorial al tratatului de pace cu o fântână istorică în stil otoman. Plus tot felul de monumente dedicate ţarilor eliberatori şi diverşilor generali ruşi. Ştiţi de acuma că la vecini patriotismul popular vine la pachet cu respectul pentru ruşi şi sacrificiile făcute de aceştia pentru independenţa Bulgariei (vezi aici marele memorial din Pleven).
Nu că toate astea ar interesa în vreun fel turistul bucureştean, că nu te-aştepţi – dar nici măcar bucovinean sau chişinăuan, din cei care aleg să mergă la mare trecând Dunărea cu bacul pe la Călăraşi-Silistra. O dată depăşită vama, oamenii o taie în viteză maximă către all-inclusiv-ul de la Albena sau Zlatni Piasiţi, să nu piardă masa de seară deja plătită. Cultura asta care nu-i cu băut, mâncat, dansuri populare sau pus lumânări la vreo icoană specială n-a intrat încă pe geografia noastră mentală de vacanţă.
Dincoace, Cuiugiuc e un cătun uitat de lume în judeţul Constanţa (aka Küstenge) unde timpul s-a oprit în loc de pe vremea turcilor. Tablele memoriale care amintesc de paşa Constantinescu şi marea faptă a pietruirii drumurilor comunale au ruginit şi stau să cadă. Piatra însăşi s-a îngropat în pământul care înghite până la urmă totul, că aşa este spiritul acestor locuri: profund otoman.
De altfel zona Dobrogei de vest este cea cu concentrare maximă de musulmani, predominant turci, dintotdeauna. A rămas aşa şi azi, în ciuda eforturilor regimului comunist Zivkov în anii ’80 de a epura etnic turcii, fie prin încurajarea emigrării, fie prin bulgarizarea forţată a numelor de familie. In Dobrogea noastră anti-turcismul a fost mult mai slab, pe logica “duşmanul duşmanului meu e prietenul meu”: noi cu slavii aveam probleme, deci lor le-a rebotezat Ceauşescu localităţile cu nume triumfaliste româneşti.
Acum vreo patru ani românii şi bulgarii s-au înţeles să dea o ţeapă de 6 mil euro pe fonduri UE, construind un drum local şi un punct de frontieră care să unească din nou, după 150 de ani de state naţionale reciproc-suspicioase, cele două jumătăţi de sat izolate.
Totul a fost gata în 2012 dar de atunci punctul de frontieră stă închis, neexistând resurse sau interes pentru popularea lui cu câte un vameş de fiecare parte. De altfel, nici nu e clar ce mare trafic trans-frontalier ar fi pe aici chiar şi cu circulaţie liberă, şoseaua ducând de nicăieri, nicăieri. Probabil s-au mai rezolvat aşa, pe uşa din dos, nişte probleme de drum comunal pentru câteva sate.
Oficial, se aşteaptă intrarea ambelor ţări în Schengen pentru demontarea noului punct de frontieră şi refolosirea materialelor de către localnici, fifty-fifty. Ca pe vremuri, când dădeam ţeapă împreună altui imperiu asupritor.