O bijuterie de carte, coperta nu exagereaza nu nimic, se citeste ca un policier. Deopotriva erudita si lejera, e unul din cele mai memorabile volume de non-fictiune imaginabile, dupa cum o spune Financial Times. Ne trebuia un britanic (ma rog, scotian) – din specia ultimilor mari romantici, cu scoala facuta la Eton si Cambridge, despre care profesorul sau Eric Hobsbawm spunea „perhaps the most brilliant student I ever had; I didn’t really teach him much, I just let him get on with it” si care a declinat ofertele academice preferand juralismul si calatoriile in Estul Europei – sa ne aminteasca cum Marea Neagra a fost polul in jurul caruia s-au aglutinat primele civilizatii ale Europei.
Incredibil ce vechi si stabile au putut fi coloniile grecesti din jurul Marii Negre: in nord, unde convietuirea cu scitii a creat prima agricultura intensiva de cereale, in manoasele pamanturi ale Ucrainei de azi, si o civilizatie de fuziune interesanta intre milesienii urbani si nobilimea razboinica scita, care stapanea campia; in est, in Colchis, unde Iason a cautat lana de aur (are o statuie in Batumi, Georgia) si de unde a fugit apoi catre Delta Dunarii, urmarit de navele regelui Aeetes; prin stepa imensa, intinsa pana la orizont, unde grecii antici isi imaginau ca traieste poporul amazoanelor, femeile razboinice; si in sud, unde Sinope si Trapezunt au fost doua milenii si jumatate centre de elenitate pontica, pana la Megali Katastrofi (marele dezastru) din 1921-23, adica anihilarea elenitatii in Anatolia.
Si cat de mult prestigiu au avut pana tarziu aceste civilizatii timpurii: nobilimea poloneza (sleahta) in sec XVII a inventat un curent cultural si o moda prin care revendicau mostenirea mitologizata, a unui popor eroic de calareti ai stepelor din antichitate: sarmatii. Asa ca sleahticii au prins a se imbraca oriental, a purta iatagan si a se rade in cap lasandu-si o coada lunga, precum tatarii, deoarece asa isi imaginau ei pe sarmatii de la Marea Neagra. A aparut o intreaga scoala de literatura si poezie poloneza – sarmatismul – care era de fapt un discurs despre superioritatea rasiala, un arianism avant-la-lettre.
Pe aceleasi locuri, luate de la turci si tatari, a colonizat apoi Ecaterina cea Mare tinutul numit Rusia cea Noua (Novorossiia), inclusiv cu germani, evrei si aceiasi omniprezenti greci. Care, ajutati de cativa aristocrati francezi, au construit si guvernat Odessa, splendid port cosmopolit, si toate acele orase cu nume rusesti terminate in –poleis: Sevastopol, Simferopol, Mariupol, Borispol, Melitopol, Tiraspol… Atunci cand nu se cheama chiar Eupatoria, de la porecla lui Mitridate cel Mare, regele Pontului, rivalul Romei si autoproclamat protector de la distanta al Eladei. Ce a facut istoria contemporană din locurile astea, te apucă jalea. Muzeele de antichitati ale Crimeei, dupa doua decenii de constrangeri bugetare ucrainiene, sunt azi in zona de razboi si lipsuri inginerita de Putin.
Iar pe tarmul de sud al marii, unde Imperiul a rezistat inca opt ani dupa caderea Constantinopolului – Trapezunt a fost cucerit de otomani abia in 1461 – ideea unei patrii universale, unite, iar nu despartite de mare, a dainuit in orasele-port si satele din vaile de munte ale Anatoliei de nord. Dupa cum spune Ascherson, aici a fost mult timp cea mai mare concentrare etnica de greci, mai mare decat in Peloponez, si s-a vorbit pana in sec XX un dialect mai apropiat de limba antica: greaca pontica. Despre mentalitatea locului, zice interesant autorul:
Who did they think they were, in this pre-nationalist age? In the first place, they did not think of themselves as „Greek” or as a people in some way rooted in the peninsula and islands we now call „Greece.” Sophisticates in Trebizond might address one another in the fifteenth century as „Hellenes,” but this was a cultural fancy rather than an ethnic description. Outsiders, whether Turks or northern Europeans, referred to them and to all the inhabitants of the Byzantine Empire as „Rom” or „Rum” people, or as „Romanians”-citizens of the Roman Empire, in other words, who were also distinguished by their Orthodox Christian faith. Struggling with these categories, a Pontic Turk whose village had once been Greek told Anthony Bryer: „This is Roman (Rum) country; they spoke Christian here…”
Dupa Katastrofi din 1923 oamenii s-au refugiat ba in noul regat balcanic al Greciei moderne, ba peste mare, in Abhazia si Rusia de sud. Unde identitatea lor a fost protejata o vreme de autoritatile URSS, pana cand roata s-a intors si au cazut victima malaxorului stalinist al minoritatilor etnice suspecte, fiind imprastiati si deportati in Asia Centrala, iar limba lor interzisa. Erau prea cosmopoliti, nostalgici dupa mare si comert liber si refractari la granite, asa cum fusesera mereu, doua milenii si jumatate. Drapelul cu pasarea Phoenix al Romaniei, imperiul Romeilor, a ramas singurul care mai aminteste de vechiul cantec-rugaciune din vaile Anatoliei si porturile Marii Negre, cantat sute ani dupa caderea Orasului: „chiar daca Romania a murit, va inflori si va rodi iar intr-o zi…”. E scris pe drapel.
N-a fost sa fie, Romania aceea n-a mai renascut niciodata. A aparut alta, mult mai tanara, a altui popor, intr-un alt loc.
Frumos!