Nobelul ratat la Mangalia şi o întâlnire surpriză cu Paşa Sokollu

Moscheea Esmehan Sultan din Mangalia (Pancalia / Panglicara / Callatis) e printre puţinele clădiri mai acătării, cu valoare istorică, într-un oraş pe care regimul comunist şi apoi tranziţia l-au cam făcut praf. Vestigiile istorice şi ce a mai rămas din vechiul târg balcanic au fost jucate în picioare, cu largul concurs al unei serii de primari iresponsabili şi ahtiaţi după terenuri. Nu că ar interesa prea multă lume: pentru mulţi români Mangalia e oricum doar un ambuteiaj inutil în drumul spre Vama Veche.

Există însă această surpriză: moscheea zidită la 1573 de Esmehan, prinţesă otomană (hatun), fiica sultanului Selim al II-lea şi nevasta paşei Mehmed Sokollu – chiar el, acel paşă celebru care a construit podul de pe Drina în Višegrad (Bosnia), eroul cărţii de premiu Nobel a lui Ivo Andrić de care povesteam deunăzi aici şi aici.

Adică un băiat sârb creştin născut în satul Sokolovic din Bosnia, luat în devşirme (“la ieniceri”), erou în bătălia de la Mohacs ce a distrus regatul Ungariei medievale, ajuns ulterior mare vizir al imperiului (adică prim-ministru).

Nevasta lui a fost o vreme refugiată la Mangalia, căci viaţa politică la Istanbul era la fel de agitată ca azi. A ctitorit această moschee, ridicată de turci fără ciment, cu scoabe de metal turnate in găurile blocurilor de piatră, majoritatea luate din ruinele oraşului antic Callatis. In sala de rugăciune se vad clar câteva coloane antice greceşti încorporate în structură.

De ce o fi zidit-o? Nu ştim exact, dar ne sugerează câte ceva cronicarul-călător turc din sec XVII Evlia Celebi în acest pasaj: “… du-te la Mangalia, care este Mecca pribegilor şi sărmanilor”. Incă de pe atunci se contura viitorul profil urban, cum ar veni.

In Imperiul Otoman, lucrările publice (drumuri, poduri, moschei, caravanseraiuri) se făceau adesea nu din bugete publice (concepul în sine fiind neclar) ci pe fundaţii (vakuf) cu venituri asigurate în perpetuitate de o sursă donată de binefăcător. Administratorul unui vakuf, numit mutevelli, era din comunitatea locală, căpăta mare prestigiu social  si transmitea funcţia în familie. In Albania şi Bosnia sunt multe familii numite Mutevelli / Mutevelić.

In cartea lui Ivo Andrić hogea Ali Mutevelic moare simbolic de inimă rea în ziua când podul-vedetă e dinamitat de austrieci. Am sperat şi eu să descopăr între cei care ţin standul cu suveniruri la intrarea şi dau cafea la nisip la baldachinele puse în curte peste vară pe ultimul mutevelli ai moscheii Esmehan Sultan din Mangalia. Dar n-a fost să fie, oamenii locului nu par să ştie ce e aia, deci eu n-am ce carte să scriu. Aşa e ţara asta, fără noroc la Nobeluri.