In Bosnia profundă: un premiu Nobel şi oraşul fantomă al lui Kusturica (I)

Că tot sunt pe agendă Turcia şi moştenirea otomană în Balcani: am terminat “Podul de pe Drina” (Na Drini ćuprija), un roman uriaş pentru care Ivo Andric a luat premiul Nobel în 1961. Ce vremuri, când se scriau cărţi adevărate iar acestea luau şi premiile cuvenite.

Se zice că Andric e omul care i-a înţeles cel mai bine pe bosniaci, ever. Şi a construit o limbă ca o baladă sârbească în care redă rotirea stelelor şi a 400 de ani de istorie pe deasupra acestui fabulos Macondo bosniac, târguşorul Visegrad. Cu două decenii înaintea lui Marquez.

Evident, podul de piatră peste Drina, monument UNESCO, e personajul central şi o străvezie metaforă pentru ascensiunea şi prăbuşirea Imperiului Otoman, iar cu acesta a unor întregi popoare şi stiluri de viaţă numite azi “Balcani” iar acum o sută şi ceva de ani, “Turcia în Europa”. O istorie documentată de Andric profesionist, până la detaliu.

Dar cartea e mai mult decât atât: o reflecţie înţelept-amară despre soarta oamenilor mărunţi, neschimbători şi iraţionali în esenţa lor, şi a zbaterilor lor zadarnice în şuvoiul cel mare al vieţii care ii ia pe sus.

Pentru că aşa cum au privit cu scepticism, temători şi îndărătnici cum sunt ţăranii europeni, întreprinderea nemaivăzută pornită în 1571 de Paşa Mehmet Sokolu (adică Sokolovic, fiind paşa băiat sârb din sat de lângă Visegrad, luat de mic cu arcanul la ieniceri şi ajuns acum mare vizir, adică prim-ministru al imperiului), anume costruirea unui pod peste râul Drina, tot aşa s-au ataşat apoi, în secole, de podul lor, ajuns loc de taifas, iarmaroc, vamă, loc de execuţie sau de sinucidere.

Bosniaci, sârbi, evrei, turci, apoi austrieci, toţi convieţuiesc şi se măcelăresc, alternativ şi absurd, cu deosebire în secolul XIX, de când limbajul nou, straniu şi până la urmă funest al statului naţiune a pătruns şi în provincialul Visegrad, lăsând perplecşi atât pe bunul şi fatalistul hoge Ali Mutevelic, cât şi pe energicul popa Mihailo.

Iar când podul cade în 1914, dinamitat de austriecii în retragere, e doar ultimul semn pentru stingerea unui întreg univers mental, după ce lumea turcească s-a strâns ca un mare reflux de pe teritorii pe care le-a stăpânit 500 ani.

Insă cartea, cum spuneam, nu e atât despre istorie cât despre soarta oamenilor şi memoria veşnic schimbătoare a comunităţilor. De exemplu, despre legendara Fata Avdagina, tânără neobişnuit de isteaţă şi frumoasă din vechime, fiica beiului Avdaga, pe care nimeni nu îndrăznea s-o ceară de nevastă pentru că îi intimida pe toţi. Deci

“un fel de gol apăru în timp în jurul lui Fata, ca un cerc vrăjit, alcătuit din ură şi invidie, din dorinţe nemărturisite şi aşteptările cele mai rele, cerc care înconjură întotdeauna făpturile cu destin şi înzestrări excepţionale. Asemenea persoane, despre care multe se spun şi se cântă, sunt repede mistuite de acel destin al lor aparte şi lasă în urmă, în loc de vieţi împlinite, doar o baladă sau o poveste”.

Fata Avdagic, evident, n-a sfârşit bine, iar moartea ei are legătură cu podul peste Drina, râul verde ca peruzeaua al Bosniei răsăritene, care curge impasibil pe dedesubt. Peste care am trecut şi eu deunăzi, ca să citesc inscripţia lui Mehmet Pasa Sokolu de pe kapia (poarta) podului.

Despre halucinantul oraş-fantomă construit recent la Visegrad de regizorul Emir Kusturica, bosniac musulman renegat şi trecut de partea autorităţilor Republicii Srpska, mâine.

2 comments

Frumos. Acum citesc și eu cartea. Drina nu am văzut-o la Visegrad, ci mai sus, dar și acolo era tot frontieră între Serbia și Bosnia.

Lasă un răspuns

*