Războiul civil din educaţie va naşte politicieni

Tudor Călin Zărojanu oripilează aici pe toţi părinţii goal-oriented şi postacii de clipuri demascatoare din şcoli, cu un răcnet din peşterile primitive ale copilăriei noastre la care mă asociez total. Pe scurt, ce spune omul seamănă cu ideea aia de bun simţ că loaza e bine să se mai tăvălească şi prin noroi cât e mică, altfel nu va dezvolta anticorpi şi va ajunge un idiot social, deşi unul cu noţiuni teoretice de flaut şi teamwork.

Cazul liceului Vianu a încălzit niţel războiul civil rece care se duce asupra educaţiei şi numa’ bine se vede cum toată lumea trage din toate părţile şi e pe toate baricadele, cerând chestii contradictorii. Azi gliteratti aplaudă trendul la modă, promovat de câţiva guru, că şcoala clasică e o formă de opresiune, ba chiar o încălcare a drepturilor copchilului, de-a dreptul o puşcărie. Să-i zicem, viziunea Pink Floyd asupra şcolii, la care subscriu persoane absolut onorabile, nu doar obişnuitele experte TV în Ikebana şi motivaţie tibetană.

Soluţia? O reformă profundă, New Age care “să trateze elevul ca individualitate”, să-l dezvolte armonios, să nu-i mai dea teme pentru acasă, să elimine competiţia şi ierarhizările care traumatizează emoţional, să reducă numărul de ore dar în acelaşi timp să introducă în şcoală ecologie, educaţie civică şi rutieră şi autocunoaştere – desigur, fără a sacrifica latina. Să-l facă să se intereseze de matematică şi chimie cu aceeaşi pasiune ca de educaţie sexuală, de exemplu, prin metode cu totul şi cu totul noi, ce urmează a fi precizate ulterior.

Pe de altă parte, când le pică în plasă vreun fraier de profesor care chiar crează la clasă o atmosferă neconvenţională, face bancuri, are complicităţi cu elevii şi vorbeşte pe limba lor – deci face exact ce i se cerea de către guru, anume ora de matematică atractivă, plus că dă şi rezultate, atunci aceeaşi poteră a gândirii principiale îi sare omului în spinare, îl filmează undercover şi îi dă în cap. Desigur, tipul nu poate fi decât deviant sau pedofil, altfel nu se explică.

Komitetul mamelor vigilente, o instituţie care a existat întotdeauna în orice şcoală, dar a căpătat puteri sporite după reforma prin descentralizare şi democratizarea spionajului de mahala (smartfonul), trece la linşaje şi cere ce ştie el mai bine: nivelarea tuturor cu buldozerul la cel mai mic numitor comun, acela al babei acre cu metode didactice moartea pasiunii, pentru a elimina riscurile din sistem. Ca să se poată plânge iar după aia pentru lipsa de “creativitate şi inspiraţie” în educaţie.

Nu-i nimic mai dăunător educaţiei azi decât acest activism aiurea-n tramvai, potenţat de asociaţiile de părinţi, dominate de minoritatea gălăgioasă a taţilor veleitari, care nu pricep nimic, şi mamelor isterice pentru care “implicarea” is the new black. Cine n-a fost vreodată la o şedinţă cu părinţii, nu ştie ce-a pierdut (vorba lui Churchill: cel mai bun argument împotriva democraţiei e o discuţie de cinci minute cu un comitet de votanţi locali). La fel de nefastă e tendinţa de a cliniciza şi criminaliza treptat interacţiunea profesor-elev, sub atenta şi competenta supraveghere a presei tabloide. Toate astea nu vor duce decât la formarea de tineri nevrotici, făţarnici, cu discurs sintetic, „gândire pozitivă” (adică aspiraţii supradimensionate în raport cu competenţa reală) şi instinct bine dezvoltat în manipularea emoţiei publice.

Adică de politicieni.