Flori, fete, filme sau băieţi. Sau de ce Revenant nu e artă iar Giovinezza e

Aţi avut desigur experienţa situaţiei când cineva vă bate la cap cu sutele – literalmente – de poze şi selfiuri făcute în vreo vacanţă exotică. Vă uitaţi politicos la o parte din ele fără să puteţi împărtăşi extazul nostalgic al persoanei: ce vedeţi sunt nişte imagini terne, repetitive, cu ape, munţi, păduri sau oraşe mititele, aplatizate în fundal, în faţa cărora rânjeşte permanent şi inexpresiv persoana în cauză, eventual însoţită de diverşi. Simţindu-vă niţel sceptic, amicul începe să se scuze şi să explice în cuvinte, vai, dar locul acesta era aşa şi pe dincolo, unic, sigur, în poză nu se distinge prea bine, dar noi ne-am simţit acolo extraordinar, ceva irepetabil, şi să vezi chestie, era un frig de nu puteam să ţin smartfonul, sau dimpotrivă, o căldură de te dădea pe spate. Şamd.

Cu alte cuvinte, deşi omul a înregistrat tehnic corect şi precis realitatea din faţa lui, imaginea nu redă deloc „realitatea” trăirii sale, nici măcar pentru el însuşi, necum pentru ceilalţi care n-au fost acolo. La limită (dar o limită aflată foarte aprope) realitatea ca atare a frumuseţii naturale, de exemplu, nici nu există ca ceva „autentic” aflat acolo, pe care mintea noastră să-l perceapă ca atare pe fond gol. Dimpotrivă, mintea noastră, pre-modelată de milioane de acte de învăţare şi condiţionare culturală, caută activ elemente care se potrivesc cadrelor ei, le selectează şi le interpretează creator (adică le deformează) pentru a da sens de realitate. Foarte simplu şi vulgarizat, asta e ce a vrut să spună Karl Popper când a deosebit între teoriile minţii umane drept „găleată” (adică pasivă în percepţie) sau drept „lanternă” (activă şi selectivă).

Impresiile personale ale amicului pisălog cu pozele în faţa unor peisaje frumoase sunt realitate autentică pentru el, dar n-au cum să fie prinse în fotografierea ‚autentică” a acelor peisaje cu un dispozitiv oarecare, pentru că nu acolo îşi au originea. Pentru a începe să ne apropiem de prima autenticitate (prin înţelegere, empatie, etc), cea a subiectivului, trebuie să ne îndepărtăm de a doua, cea tehnică, printr-un proces de deformare a reprezentării.

Numim asta artă.

Adică procesul de deformare controlată a realităţii pentru a ne depărta de cea imediată, lipsită de mare interes, pentru a ajunge la semnificaţii şi emoţii profunde. Ele formează pentru noi tot o realitate, subiectivă şi mult mai importantă decât prima în anumite contexte. De fapt, până foarte curând arta umanităţii (şi cele 10.000 ani de folclor şi artizanat; şi cei 4-500 ani de artă „înaltă”, cultă, de autor) nici nu putea avea pretenţia „reprezentării exacte”, pentru că asta nu era tehnic posibil*. Artizanii / artiştii nu-şi propuneau, din diverse motive culturale, să reprezinte realitatea-realitate, ci pe aceea mai interesantă (şi într-un fel mai reală) de dincolo de realitate. Şi mă opresc aici deoarece nu pot rezuma complexitatea construcţie culturale la care s-a ajuns, în progresie exponenţială, în modernitate, cu jocurile realitate-percepţie-interpretare, cu periodicele reveniri la „autentic”, evident deloc autentice pentru că sunt permanent citite în metatext.

Dar nu mă pot opri să nu constat că The Revenant este un caz şcoală de naivitate sau poate chiar ignoranţă în toate astea, din moment ce ni se spune aşa: ok, poate că povestea e un western pe zăpadă cam schematic şi cu scene infantile, dar apreciază măcar „arta”, peisajele magnifice filmate în lumină naturală, cu mare chinuială, la -40*C şi timp de nu ştiu cât timp. Cu alte cuvinte, sunt bătut la cap exact ca în cazul amicului cu selfiuri, fiind chemat să apreciez „autenticitatea” din nişte imagini repetitive, terne, gri, plate, deoarece mi se explică în cuvinte cu ce mare chin au fost produse. Pentru că aşa sunt şi lăudatele peisaje din The Revenant: repetitive şi terne.

Nici n-ar avea cum să fie altfel din moment ce au fost înregistrate „autentic”, deci nu au nimic de a face cu arta. Aceea o găsim în peisajele din National Geographic, unde artiştii imaginii ştiu să aplice deformarea creativă a realităţii pentru ca eu să am senzaţia subiectivă unică pe care aş avea-o dacă aş fi prezent acolo. Meşteşugul acestei deformări cu sens se învaţă de la primele lecţii de foto-video şi apoi într-o lungă experienţă practică – şi asta ca să nu mai pun la socoteală şi talentul, geniul. Cel mult, tipul de filmare din Revenant poate să primească un premiu pentru hărnicie şi anduranţă, eventual la festivalul filmelor documentare pentru companii de asigurări, unde e nevoie de descriere precisă a modului cum s-a petrecut evenimentul asigurat. Dar şi aşa ar fi subminat de scenele infantile, implauzibile, presărate ici-acolo, care nici măcar impresia de frig nu o pot transmite spectatorului din moment ce vezi un individ uman care se bălăceşte relaxat printre sloiuri, ca un urs polar, la minus nu ştiu câte grade, fără probleme evidente de metabolism.

Şi în vreme ce pelicula de matineu pentru copii Revenant e nominalizată la 12 Oscaruri, există alături un film construit în jurul unei piese muzicale clasice, compusă anume de David Lang, pe care se poate reîncepe mai productiv, din altă parte, discuţia despre artă şi rostul ei. Un film ce ajunge să te bântuie, să te dea complet peste cap: La Giovinezza de Paolo Sorrentino. Ca să vezi că europenii nu-s chiar morţi pentru marele cinema. Pe cât e Revenant de lăbărţat şi inutil, pe atât de dens şi aluziv e Giovinezza, dar fără să cadă în păcatul europenesc de a uita de story şi a vira în obscur.

Mi-au plăcut micile perle aruncate ici colo, de exemplu participarea reală, în propriile roluri, a unor mari muziciene (o violonistă şi o soprană) ca şi, timp de o fracţiune de secundă, trecerea prin cadru în publicul concertului regal a unui ciuf inconfundabil ce nu poate fi decat Boris Johnson, primarul Londrei. Gratuit, dar încântător.

Şi nu pot sa uit cum a fost discutat filmul la noi de presa şi vloggeri, obligatoriu în jurul figurantei românce Mădălina Ghenea, cum a rupt ea gura lumii alături de monştri sacri ai ecranului. Cand de fapt prezenţa episodică a nudului ei faţă şi profil e importantă ca metaforă, dar persoana în sine este perfect dispensabilă, are rol zero. Sigur, filmul trebuia să se şi vândă, deci s-a facut şi o variantă de poster cu posteriorul don’şoarei, interşanjabil cu oricare altul, dar asta nu înseamnă că ea „ţine afişul”.

Când amintirea lui Revenant (şi Inarritu) se va fi stins demult, vor rămâne cu noi filme gen Grande Belleza sau muzica din Simple Song si Just. Pe care, desigur, mulţi nici nu o vor auzi, că rumânul sare în picioare, cu mobilul în mână, imediat ce începe să curgă genericul de final, în sevraj de ţigară şi Whatsapp. Viaţa lui se compune din secunde aşa preţioase şi eficiente încât nu le poate risipi cu asemenea căcaturi artificiale, inautentice.

* Ok, cusurgiilor le conced aici ca excepţie arta greaco-romană din perioada clasică, doar ca să nu deviem inutil discuţia de la subiect. Pentru că la o analiză detaliată nici ea nu e „redare în lumină naturală” si nu contrazice teoria lanternei.