Inainte de anul centenarului românesc (şi european) 2018 vine anul centenarului 2017 – al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Sau ce naiba a fost ea.
Va fi multă agitaţie, triumfalism şi / sau frângerea mâinilor în kommentariat, fireşte, căci nu doar maşinăria de propagandă a Kremlinului va fi antrenată în eveniment, ci toate celelalte care ne-au tocat la cap în ultima sută de ani. Cine ştie câte cărţi academice, filme documentare sau volume senzaţionaliste de aeroport or fi în deja pregătire. Şi ce numere speciale de reviste cu limbaj impenetrabil şi nervos are în plan noua stângă occidentală.
Ca să scutiţi efort şi nervi şi să fiţi deasupra agitaţiei intelectuale browniene, avem aici două cărţi care acoperă perfect subiectul şi sunt greu de depăşit în expertiză şi accesibilitate – mare realizare.
Despre Orlando Figes, care ne-a dat de curând o relatare genială a Războiului Crimeii, e suficient ce spune The Sunday Times: “nu există nimeni în lume care să cunoască mai bine revoluţia rusă”. Sau, ca să echilibrăm spectrul, Hobsbawm: “puţini istorici au curajul să se apuce de subiecte aşa grandioase; şi mai puţini au puterea să reuşească”.
Teza lui, neortodoxă şi captivantă, este că revoluţia din 1917 îşi are rădăcinile în marea foamete de la 1891-92, căreia i-a perpetuat spaimele şi încercările de soluţii mult în secolul XX. Acea criză a înclinat decisiv incipienta politică pluralistă din Rusia către radicalism, ideologizare şi diverse forme de populism utopic (pragmatic nu putea fi, supapele de participare politică fiind închise de o autocraţie obtuză şi incompetentă). Şi s-a încheiat abia în 1991, după prăbuşirea URSS.
Mihail Zygar e un jurnalist, fondator şi redactor şef al singurului post TV independent din Rusia, închis de regim în 2015. Cartea lui este mai puţin despre Putin ca persoană cât despre anturajul lui, o maşinărie mai puternică decât preşedintele şi care a renunţat la ideologii şi ţinteşte doar supravieţuirea. Este o şerpărie haotică de interese în competiţie, din care deciziile majore rezultă nu ca urmare a unui plan, ci iraţional şi imprevizibil. Iar asta face Rusia cu atât mai periculoasă, mai mult decât fosta URSS.
Şi uite aşa se închide cercul istoriei, după un ocol nevrotic şi sângeros de 100 de ani.