Românizarea Dobrogei, comună cu comună

In comuna 23 August (jud Constanţa) azi se prăznuieşte hramul. Ca înainte de naţional-şi-comunişti, când se numea Tatlageac, ce să fi prăznuit? Oricum, deşi data de 23 august în sine nu mai e trendy, pare că locuitorilor totuşi le place, s-au ataşat de numele cel nou. A mai rămas sa ducă numele vechi doar balta adiacentă, unde se zvonesc morţi suspecte, ca în Twin Peaks.

Nu s-a mai revenit dupa ’89 la cel originar, minoritar şi nepatriotic, ca la Jurilovca, Murighiol, etc. Pentru că, după cum unii încă îşi amintesc, în 1983 Ceauşescu a decis, peste noapte şi fără mare tam tam, ca să nu inflameze presa străină, să schimbe numele popularelor destinaţii Murighiol şi Jurilovca în mult mai patrioticele şi daco-romanele Independenţa, respectiv Unirea. Şi mai uşor de pronunţat de românul verde cu patru clase. Comunele au revenit la numele vechi abia în 1996.

Nu ştiu dacă ideea lui Ceaşcă se inspirase din campania to’arşului Jivkov de a bulgariza forţat numele turcilor în Dobrogea de sud vecină şi Teleormanul sud-dunărean (Ludogorie în bulgară, adică pădurea nebună, ca şi la noi), o chestie care a produs mari daune de imagine Bulgariei în anii ’80 – sau invers.

Poate nu s-a inspirat şi a fost doar ultima fază din proiectul de 100 de ani al statului de a româniza Dobrogea (vezi Boia aici), un teritoriu moştenit în 1878 de la otomani ca o mare ciulama etnică şi intens disputat ulterior cu Bulgaria. Pentru că schimbarea toponimelor a început chiar de atunci, desigur, nu sub comunism, şi a trecut prin diverse faze, cu flux şi reflux.

Ilustrativ e Murfatlar, care între războaie a fost botezat neaoş Basarabi, a revenit la numele turcesc în relaxarea de după 1965, apoi iar s-a transformat în Basarabi în perioada naţional-comunistă, după 1980 (anecdota spune că s-a întâmplat după ce Ceauşescu, într-o şedinţă locală de partid, a încercat de trei ori să articuleze barbarismul şi a eşuat) pentru ca în fine, cu chiu cu vai, să redevină Murfatlar în 2007.

Nu fără discuţii însă, pentru că localnicii micului – de-acuma – orăşel se ataşaseră de numele ce nou, preferat şi de biserica ortodoxă, care întreţine mitul că într-o peşteră din zonă cu scrijelituri paleo-creştine ar fi propovăduit apostolul Andrei. De aici, un salt de imaginaţie la dinastia valahă (sau cumană, dacă e să-l credem pe Neagu Djuvara) a Basarabilor, etc, totul într-un melanj istoric kitsch fără nici o bază, evident.

(Curios, în toată această perioadă de rebotezări, podgoria şi marca de vin au rămas totuşi Murfatlar)

Ce e drept, în peisajul european naţionalist al secolului XX România nici măcar n-a exagerat cu românizarea toponimelor dobrogene. Noi ne-am concentrat pe unguri, lor am vrut să le dăm peste nas. La preluarea provinciei, românii erau predominanţi în partea de vest, tătarii şi turcii în sud, iar slavii (în special bulgari) în nord, după cum se vede în harta etnică de la 1900. Oraşele, oricum mici, erau o amestecătură în care mai intrau şi greci, armeni, evrei, etc, că aşa era realitatea în Imperiul Otoman.

S-au românizat ulterior nişte nume de comune mai ales în sud, de unde e drept că şi populaţia turco-tătară a plecat masiv, în valuri, către Anatolia, fie imediat după preluare, fie după cele trei războaie balcanice (ultimul degenerând în Primul Război Mondial), într-o epocă în care epurarea etnică şi schimbul de populaţii erau la modă.

Curios, au fost mai puţin reprimate numele slave din nordul Dobrogei. Şi că veni vorba: nu, nu toţi slavii din Dobrogea sunt la origine lipoveni, cum se crede. Existau ruşi şi ucrainieni care nu erau de credinţă veche, precum lipovenii; şi predominanţi erau oricum bulgarii, care au plecat, pentru că ei erau percepuţi de autorităţile române ca principalii duşmani. In locul tuturor acestora au fost aduşi la schimb vlahi sud-dunăreni (machedoni), ceea ce a accelerat procesul de românizare.

Insă acuma, în EU, de când graniţele nu mai sunt o problemă şi nici nu ne mai duşmănim cu bulgarii, necum cu turcii, poate e vremea să ne amintim cum s-au chemat la origine unele localităţi importante din Dobrogea. Nu de alta, dar azi în Europa concurenţa nu se duce în purisme etnice, ci în moşteniri interesante şi exotice, care dau identitatea istorică a unui loc.

• Vama Veche – Ilanlîk (adică “şerpărie”, cu echivalentul Ofidaki în greacă)
• Costineşti – Mangeapunar, sau Büffelbrunnen (fântâna bivolului) cât au fost acolo colonişti germani
• Năvodari – Karakoy (satul negru, un nume comun în Turcia şi azi)
• Negru Vodă – Karaomer (v-aţi prins deja că în turcă “kara” este negru, deci o traducere corectă)
• Fântânele – Ine Han Cişmeşi (altă traducere corectă)
• Ciocârlia – Bülbül (traducere aproape corectă)
• Mihail Kogălniceanu – Kara Muratli (mult negru, în turcă)
• Cernavodă – Bogazkoy (satul golfului)
• Nicolae Bălcescu – Danakoy (satul viţelului)
• Medgidia – Carasu, Mecidiye
• Ovidiu – Canara
• Independenţa – Bairamdede
• Cumpăna – Hasiduluk
• Mangalia – Pancalia (şi Panglicara în greacă)