Să fotografiezi oameni străini e greu. Nu vorbesc aici de acei 95% dintre noi care nici nu ne propunem asta, ci doar umblăm după noi cu crosa de selfie şi ne agasăm cunoscuţii cu sutele de versiuni ale compoziţiei geniale “eu în locul remarcabil X”, cu o ceaţă spălăcită, supraexpusă şi confuză în spate.
Ci chiar de cei care încearcă să facă un pas mai departe în nobila artă sau de profesioniştii care preferă să se ocupe de peisaje, clădiri, flori, naturi statice sau maşini, sau să lucreze cu modele & persoane cunoscute în diverse alte genuri standard. A susţine privirea cuiva care ţi-e complet străin, a interacţiona şi a te explica fie şi doar atât cât e nevoie să tragi o poză presupune o angajare în relaţie şi o investiţie de timp şi energie emoţională pentru care majoritatea celor cu aparat sau smartphone în mână nu sunt pregătiţi. Numai cine n-a încercat nu ştie cât te consumă exerciţiul, iar unii se simt stingher în postura asta indiferent cât de mult exerseaza.
Remarcabil în albumul de reportaj subiectiv al lui Cristian Preda, pe care îl cunoşteam ca universitar, comentator şi politician, dar în nici un caz drept coleg de hobby în fotografie, e că nu rămâne la soluţia uşoară a planului general şi pozelor “furate” (când omul nu observă sau cu teleobiectiv), ci are curajul să se ducă aproape şi să se uite în ochii subiectului. Deşi prin cadrul lui trece tot felul de lume, din câteva duzini de ţări, bogate şi sărace, pe unde l-au purtat paşii, există acel raport vizual direct care face o fotografie să comunice, adică suficient de interesantă ca să te întorci la ea din nou, deşi ai mai văzut-o înainte. Aşa alegi de fapt ce merită să fie publicat permanent într-un volum tipărit şi ce nu, indiferent de excelenţa tehnică a imaginii.
In plus, Cristian fiind totuşi un om de carte, aduce în poveste o idee originală, ceea ce cam lipseşte în multe proiecte profesioniste. Abundă expoziţiile foto de locuri reprezentative, sau oraşul X noaptea, sau bătrâni cu riduri, sau tradiţiile populare din zona Y, sau săraci şi homeleşi, sau supra-realism stradal, toate excelente tehnic, supralicitate emoţional şi centrate într-o astfel de jumătate-de-idee banală. Ce ni se spune în schimb aici – şi se întâmplă să fie şi adevărat – este că din America şi până în Asia, trecând prin Africa, omenirea devine una urbană, adesea locuind în megalopolisuri.
Ce ne uneşte tot mai mult pe toţi e civilizaţia străzii, cu nuanţele şi ritmurile aparte ale fiecărei societăţi. Strada e definitorie pentru cei din sud şi nord, est şi vest, iar oamenii în situaţii, atitudini şi posturi semnificative merită să fie observaţi în stradă, pentru că există un story relevant în spatele imaginilor. Asta e ce deosebeşte o întreprindere pur vizuală, care vrea să-ţi prindă ochiul prin exotism sau clişee facile, de fotografia-eseu care are ceva de spus.
Explorarea străzilor în care locuieşte umanitatea azi mi se pare un proiect valabil ce merită efortul substanţial de viitor pe care autorul, dar şi alţii, sunt sigur că îl vor face. Cristian Preda pare că vine din minoritatea cu fler, intelect şi dispusă la asemenea investiţie în fotografia-eseu, care trece dincolo de imagine, către cultură. Poate cu ceva mai multă variaţie în compoziţie şi mai mult detaliu în close-up; eventual un crop mai îndrăzneţ ici colo; şi poate o copertă care să facă mai multă dreptate subiectului central şi valoros al albumului: conexiunea instantanee cu un seamăn de oriunde pe planetă printr-o privire empatică, ochi în ochi.