“Turcia are a doua armata din NATO”. Poate ca numar, dar una netestata in situatii de lupta, experimentata doar in puciuri, abuzat popularie civila si bombardat kurzii, care nu pot riposta.
Turcia a pierdut toate razboaiele in ultimii 300 de ani, fiind batuta mar de cam toti vecinii. Doar interventia disperata a puterilor occidentate, plus Rusia, a oprit bulgarii sa ocupe Constantinopolul in 1912 (Bulgaria avea probabil cea mai buna armata din Balcani); sultanul si guvernul se pregateau sa evacueze orasul. A rezistat eroic in Gallipoli si in Mesopotamia in 1915, dar armata era condusa de ofiteri germani, in frunte cu generalul Liman von Sanders.
O fi avand azi ofiteri formati la West Point, dar Erdogan ii tot epureaza de cativa ani. Si oricum nu-i o noutate: in sec XIX, in lungul proces de reforma (tanzimat) imperiul Otoman a avut functionari si militari occidentalizati, fara mare folos finalmente. Sigur, Ataturk a alungat invadatorii din Anatolia in 1922, insa mai mult ca rebel anti-guvernamental, fiind condamnat la moarte in absentia de sultan. Dupa abolirea califatului si instaurarea republicii, lucrurile au intrat pe vechiul fagas.
Am gasit deci mereu in ultimii ani amuzante umflarea in pene si geo-strategiile de carton la Ankara, cum e asta ultima cu Putin. Armata turca are sens doar in interiorul NATO, fara sprijinul aliantei impaturindu-se ca un castel de carti joc, cum s-a mai intamplat. Economic tara depinde masiv de piata europeana si are o structura fragila. De sistemul politic ce sa mai vorbim.
Bref, Turcia trebuie convinsa sa ramana parte a sistemului occidental, economic, politic si militar. Dar nu din teama ca va deveni cumva vreo mare putere fara noi, ci mai curand deoarece, ca un copil nazuros si iresponsabil, o va apuca pe calea auto-ruinarii si ne va crea (iar) greutati de gestionare a vechii probleme regionale: “chestiunea orientala”.