De ce nu mi-au plăcut niciodată exhibiţioniştii intelectuali gen Varoufakis, indiferent de orientare: pentru că îi doare în bască de ţară sau popor, gesticulaţia lor fiind doar “virtue-signalling” şi CV-building.
Viaţa, apariţiile, familia, copiii – toate sunt puse în vitrina ca parte dintr-un masiv program personal de PR, cu mesaj unic: eu, eu, eu… Ia uite ce activităţi meritorii avem chiar în timpul liber, ce ficiori frumoşi cu care facem educaţie corect-doctrinară, ce oameni model suntem în toate cele, ce frumos ţesem în propagandă un story cu fiica iubită aflată la distanţă, fiindcă nu-i aşa un bărbat modern şi autentic nu se teme să-şi arate semtimentele, etc – vă rog, daţi reflectoarele un pic mai încoace.
Vezi tipul ăsta sexy, cu nevastă din reviste, motocicletă de firmă şi penthouse cu vedere la Acropole: ştia că nu-s alte căi pentru Grecia decât austeritatea, după cum a constatat şi Syriza când a luat răspunderea guvernării, că prost nu-i. Dar a făcut un imens trafic de resentimente şi iluzii revoluţionare, încurajând lumea să creadă altceva.
A stat ministru juma de an, cât să devină vedetă, s-a tăvălit de câteva ori în careu ca Lăcătuş, a strigat fault, a cerut schimbare înainte de pauză şi trăieşte bine mersi în circuitul global de conferinţe super-plătite, cu două zerouri mai sus decât înainte să devina erou al stângii globale. Şi publică in diverse forme aceeaşi biografie eroizată şi tendenţioasă, cum s-a luptat el cu “sistemul” (“statul paralel” european, nu-i glumă, e în titlu) etc …
Poză de săptămâna trecută la o librărie europeană oarecare, inundată de varoufakisme. Sunt în Grecia politicieni şi funcţionari modeşti şi responsabili, pe care nu-i glorifică nimeni, dar care au făcut mult mai mult pentru scoaterea ţării din rahat.
Nu-mi place Nicholas Taleb, alt exhibiţionist, dar într-o privinţă are dreptate: “Never trust anyone who doesn’t have skin in the game”. Varoufakis never did.