A fost acesta un imperiu vlah la sud de Dunăre?

Weekendul trecut Veliko Târnovo a fost invadat de români, ajungând aproape bilingv. Ei au profitat de vremea splendidă ca să dea o fugă la 180km sud de Bucureşti (adică mai aproape decât Braşov) şi  să vadă oraşul spectaculos de pe cele trei dealuri-fortăreaţă dintre meandrele Yantrei, care acum 800 de ani era al doilea Constantinopole din Balcani: centru de cultură, sediul de Patriarhie autonomă şi capitala celui de-al doilea imperiu bulgar.

Sau româno(aka vlaho)-bulgar?

Cu alte cuvinte, locul s-a umplut iar de vlahi, aşa cum arăta probabil la anul 1185 când fraţii Teodor şi Asen, nobili locali, au pornit revolta anti-bizantină de mare succes ce a dus la încoronarea primului ca Ţar (sub numele Petăr I) al unui imperiu pe care istoria naţionalistă de la Bucureşti îl numeşte Ţaratul româno-bulgar, pe când istoricii bulgari şi majoritatea celor occidentali în numesc Al Doilea Ţarat Bulgar.

Deci cum e? Au fost cei trei fraţi Asăneşti – pentru că Petăr a fost succedat la tron de fratele lor mai mic Ioan / Ivanitsa / Ioniţă Kaloian (adică Ioan cel frumos în greacă) – de fapt vlahi sud-dunăreni? A fost marele stat pe care l-au creat după 1185 (şi) unul proto-românesc?

Chestiunea e foarte sensibilă pentru bulgari şi pentru noi. Nu de alta, dar pentru că acest stat a avut mare succes şi a înglobat la un moment dat nu doar Macedonia în sud, dar şi Dobrogea şi Muntenia nord-dunăreană, plus probabil părţi din Moldova (vezi harta). Atunci s-au fondat pesemne unele vechi oraşe munteneşti (cu nume slave) Târgovişte şi Krajuva (Craiova). Iar Ţaratul a dat dus lupte aspre cu regatul Ungariei pentru a apăra posesiunile sale din Oltenia. Si atunci avem Gori-Jiu şi Doli-Jiu, adică ţinuturile Jiului din deal şi din vale, adică Gorj şi Dolj.

Pentru cauza bulgărească ar pleda faptul că Asăneştii s-au auto-denumit conducători ai statului bulgar şi au revendicat moştenirea politică a Primului Ţarat, cel al lui Boris creştinătorul şi Simeon cel Mare, continuând în tradiţia cultural-religioasă a primei capitale, Preslav, de limbă slavonă şi scriere chirilică (de care povesteam aici). Aşa a funcţionat mai departe toată administraţia şi politica celui de-al Doilea Ţarat. E absurd să impui unor oameni o identitate pe care ei înşişi nu şi-au asumat-o.

Pentru cauza vlahă ar pleda documentele bizantine ale vremii, care în mod sistematic îşi etichetează adversarul ca stat vlaho-bulgar (sau uneori chiar vlah). La fel o fac unele cronici maghiare. Niketas Chtoniates, contemporan cu evenimentele, ne relatează cum la începutul revoltei, poporul fiind cam temător, Asăneştii au adus în cetatea Târnovo “şamani vlahi” din împrejurimi care au profeţit în limba lor succesul întreprinderii, şi aşa au avut şi celalţi curaj să meargă mai departe. (Aici se străvede şi creştinarea cam superficială a vlahilor, în caz că exista defel, cum e şi de aşteptat pentru acele vremuri tulburi de după migraţii, în rândul unor populaţii de păstori).

In plus, corespondenţa Papei cu Ioniţă Kaloian lasă clar să se înţeleagă că Vaticanul încerca să îl câştige pe ţar la cauza catolică făcând apel la originile “romane” ale neamului şi limbii sale. Insă Papa nu l-a recunoscut drept împărat, cum ar fi vrut Ioniţă, ci doar “Rex totius Bulgarie et Vlachie”, calitate în care a şi fost încoronat în biserica Sf Dumitru din Veliko Târnovo. Un preot bizantin, căzut mai târziu în captivitate bulgară, este menţionat în cronici ca pledând convingător pentru îndurare în faţa ţarului, deoarece “ştia limba vlahă”.

Istoria serioasă şi obiectivă (vezi John Fine) consideră că probabil avem de-a face cu o populaţie amestecată între Dunăre şi Munţii Hemus (Balcani), cu slavi agricultori în câmpie şi vlahi păstori pe văi şi munţi, ambele etnii având nuclee nobiliare integrate în sistemul social bizantin. In plus, în revoltă au fost atraşi şi cumanii de la nord de Dunăre (exact zona Bucureştiului de azi), unde la un moment dat Asăneştii chiar s-au refugiat cu armata. (Cumanii fiind necreştini, animişti, şi vorbind o limbă turcică dispărută). Este posibil ca Asăneştii să fi fost o familie cu origine mixtă, vlaho-cumană, după cum o arată numele tipic cuman şi contactele bune în Cumania nord-dunăreană. Insă cum, cât şi în ce proporţie, nu se poate şti, aşa cum nici astăzi nu putem spune că o familie numită Coman (sau Kun, în maghiarime) ar fi neapărat cumani de origine.

Deci la anul 1185 a fost probabil o revoltă bulgaro-vlaho-cumană care a dat naştere unui stat ce s-a numit bulgar, condus de o familie de origine mixtă care cel puţin la prima generaţie de lideri a vorbit (şi) o limbă romanică. Elita politică s-a revendicat insă de la primul ţarat bulgar şi a avut ca limbă de cultură şi religie slavona (OCS), elementul vlah asimilându-se mai apoi în cultura mai prestigioasă şi care oferea legitimitate politică, cum s-a întâmplat nu de puţine ori în istorie. Diplomaţia bizantină, versată în propagandă, a insistat şi ea probabil pe termenul “vlah” în încercarea de decredibilizare a noului stat (pentru că în Balcani până astăzi vlah e uneori sinonim pentru păstor, indiferent de etnie, cum vă spuneam aici): cum ar veni, ce să zic, imperiul ciobanilor, ha, ha.

Până la urmă, cum bine zice acelaşi John Fine, e inutil să judecăm realităţi sociale de sec XII cu categorii moderne, care ne spun mai multe despre sensibilităţile politice ale statelor naţionale din sec XIX-XX. Cel mai probabil Asăneştilor şi contemporanilor lor nu le păsa prea tare de etnia în care se născuseră, pe care n-o vom afla cu precizie niciodată, ci de statutul social, controlul teritoriului şi sistemul de putere, asigurate prin recunoaştere externă şi ierarhie religioasă proprie, independentă de Constantinopole.

Aşa că mergeţi să vedeţi Veliko Târnovo, supendat ameţitor pe cele trei coline abrupte: Ţareveţ (cu cetatea regală şi sediul patriarhului); Trapeziţa (cu mânăstirile, unde urcaţi cu un funicular terminat de curând cu fonduri UE şi – prilej de mare scandal – o donaţie de la nevasta dictatorului azer Aliev); şi Sveta Gora. Un oraş care a fost mai bine de două secole, până a fost strivit de otomani, capitala unui ţarat ce s-a numit bulgar, cu populaţie amestecată şi energică, care i-a bătut în repetate rânduri pe bizantini, i-a învins pe cruciaţii occidentali şi l-a luat prizonier în 1205 pe Balduin de Flandra, împărat latin al Constantinopolului, care (legenda spune, dar neverificat) a stat închis într-un turn a cetăţii de pe Ţareveţ ce îi poartă azi numele, până a murit un an mai târziu, spre disperarea gardienilor săi, lăsând o mare gaură în bugetul local (vlaho-)bulgar, deoarece tocmai se negocia cu papa răscumpărarea lui pe o sumă exorbitantă, după obiceiul vremii.

Avem puternice rădăcini culturale sud-dunărene şi o istorie comună şi neîntreruptă de mai bine de o mie de ani cu vecinii bulgari, cu bunele şi relele ei, ca toate naţiile europene. O istorie trecută oarecum sub tăcere în manualele romantice care încă domină programa şcolară, din teama stupidă, de secol XIX, de a nu confirma cumva vreo teză maghiară privind originea exclusiv sud-dunăreană a românilor. Insă dacă intri în orice biserică valahă mai veche de un secol – şi avem puţine alte monumente păstrate în afară de biserici şi mânăstiri – acestă istorie comună şi profund balcanică te izbeşte drept în faţă. Poate e momentul să scăpăm de inhibiţii şi să ne bucurăm de ea.