Extraordinarele statui ale lui Vadim Sidur, un avangardist zis şi Henry Moore al URSS. A fost rănit grav în război (al II-lea modial), pierzând pentru o vreme capacitatea de a vorbi; a devenit pacifist, fară a cădea în triumfalism sau ideologizare sovietică. Dimpotrivă, cu vremea a fost tot mai preocupat de forma şi intimitatea umană, mutilate de conflicte.
Acum doi ani câteva statui ale sale au fost dărâmate la Moscova de fanatici religioşi ortodocşi pentru că erau blasfemiatoare (aici, parcă am mai văzut filmul undeva). De fapt Sidur e de două ori suspect: nu doar ca blasfemiator şi creator de artă imorală, dar şi pe jumătate evreu. Asta n-a fost decât continuarea firească a faptului că din 1950 şi până la moartea sa în 1986, deşi era celebru în Occident, el a fost împiedicat să expună în URSS, fiind prea iconoclast pentru regim.
Evenimentul s-a ţinut în holul Consiliului Europei, unde din fericire se instalează periodic genul ăsta de expoziţii temporare, în general ignorate de lumea care trece pe lângă ele. Mă aşteptam la o desfăşurare profi de PR şi o recepţie flamboaiantă, pe măsura importanţei exponatelor, însă curatorii ruşi m-au vindecat de complexe: a fost o chestie anostă, prafuită, cu oficiali plictisiţi, public mic şi accidental şi engleză căznită, într-o limbă de lemn a patriotismului cultural care l-ar fi oripilat pe artist. Mă gândeam cu invidie că ruşii or fi mai umblaţi prin lume la treburi din astea, dar uite că sunt şi ei tot cu capul în traistă, exact ca ICR.
Tot în hol se află, însă permanent, un Brâncuşi donat de guvernul României în 1999. Pariu că nu ştiaţi.