Marea bulgăreală: o călătorie cu surprize istorice

1. Podul din Byala

Am deschis sezonul la marea bulgăreală: în drum de la Ruse către Pleven, când ajungeţi la Byala, aruncaţi un ochi la dreapta. Podul cel vechi peste râul Yantra merita 10 min de pauză. A fost construit de arhitectul Koliu Ficeto, exponent al mişcării de renaştere bulgare, în 1867. Bulgaria nu exista atunci, doar Vilâyet-i Tuna (provincia otomană a Dunării) cu capitala la Rusçuk (Ruse).
Midhat Paşa a făcut achiziţie publică pentru pod iar oferta medie a fost de 2-3 milioane lire; doar nebunul de Ficeto a sublicitat la 0.7 milioane. Suspectând un dumping de pret paşa Midhat a fost sceptic şi a vrut să refacă licitaţia, dar Ficeto a zis ca poate să i se taie capul dacă nu se încadrează în preţ şi termene (2 ani). La aşa garanţie de execuţie solidă, paşa a marşat.

Uel, ca să scurtăm povestea, s-a încadrat: podul de piatră are aproape 300m, 14 arcade şi e decorat în stil gotic cu capete de animale şi motive vegetale. Mai târziu, după independenţă, omul a căpătat şi o statuie de la naţia recunoscătoare. Podul e in picioare şi azi, tocmai am trecut cu maşina pe el (dar băgaţi de seamă, n-are decât o bandă, se trece la mica inţelegere).

2. La Pleven (aka Plevna)

Tot aşa cum au trecut peste podul din Byala armatele ţariste în timpul războiului ruso-turc din 1877-78, mai cunoscut de noi şi bulgari drept Războiul de Independenţă (diferenţa fiind că bulgarii omagiază rolul decisiv al ruşilor în eliberare; noi, mai puţin, din motive cunoscute). Iar după ce ruşii au suferit un masacru la Plevna, pentru că Osman Paşa avea trupe mai disciplinate şi armament superior, furnizat de occidentalii care nu doreau o prăbuşire chiar aşa rapidă a Imperului Otoman, au trecut pe acolo şi câteva detaşamente româneşti conduse de generalul Manu, chemate urgent în suport.

Din păcate nici românii n-au avut o tactică mai bună decât ruşii, anume de a arunca valuri de soldaţi relativ prost echipaţi dar puternic motivaţi (ori bătuţi şi terorizaţi de ofiţeri?) contra fortificaţiilor şi noilor tunuri Krupp şi carabine Wincester ale otomanilor, la marea fortăreaţă Pleven şi reduta Grivitsa, un sătuc la 9km de oraş. In fine, poate că mai bine nu se putea în momentul ăla. Aşa s-au consacrat în istoria noastră faptele de eroism ştiute din manuale, poeziile lui Coşbuc şi picturile lui Grigorescu. Şi de aia avem azi Calea Plevnei, Calea Griviţei, Calea Dorobanţilor, etc.

Dacă aveţi două ore şi sunteţi cu copiii după voi, în drum spre all-inclusivul din Halkidiki, nu mai ocoliţi Pleven pe centură ci treceţi prin oraş. Puneţi GPS pe “atracţii” şi selectaţi Panorama, adică marele muzeu din vârful colinei ce domină oraşul, centrul fortificaţiilor lui Osman Paşa, ridicat in 1977, la centenar. E un parc frumos folosit de localnici pentru plimbat căţelul, tunat maşinile şi vândut suveniruri rarilor turişti străini care ajung aici.

Marea construcţie a “panoramei” adăposteşte o dioramă uriaşă cu luptele de la Plevna, Griviţa şi Opanez, plus ceva obiecte istorice. E o experienţă vizuală pentru cei mici. Standardul nu e genial, ca în orice muzeu socialist de provincie ţinut cu greu în viaţă pe bani puţini, dar locul e curăţel, lumea amabilă şi ţine deschis până seara (nu ca la rasfăţaţii de greci, care în perioada asta zăvorăsc totul pe la 3-4 după amiaza). Pare că vin şi mulţi copii cu şcoala şi că în plus locul e folosit ca sală de concert, ceea ce e foarte în regulă

Cumva spre surpriza mea, muzeul reflectă relativ corect participarea armatei române la luptele din zonă: atât în diorama ca atare, uniformele deosebindu-se evident de cele ruseşti, cât şi în colecţia de obiecte şi picturi. Există şi un bust al principelui Carol, alături de cele ale Ţarului şi generalului Skobelev, un adevărat erou local. Disputele ulterioare din 1913 şi 1916 n-au şters amintirea asta, cel puţin nu la Pleven.

Tabloul decisiv cu capitularea fortăreţei şi predarea spadei lui Osman Paşa e un pic ambiguu, la mijloc între cele două variante în competiţie: cea rusească, către generalul Gurko; cea românească, învăţată de noi din manuale şi confirmată de Wikipedia, către colonelul român Mihail Cerkez. In pictură îi vedeţi pe amândoi şi nu se ştie cui îi va da turcul obiectul.

Altfel, este clar că aportul românesc a independenţa Bulgariei a fost strict punctual, limitat la zona Pleven-Vidin, deşi pierderile au fost mari, în special la reduta Grivitsa. Insă ce am făcut noi o dată armata ţaristă a făcut de zeci de ori, desfăşurată pe tot frontul de la Marea Neagră până la frontiera sârbă, conform tacticii vremii: s-a repezit cu pieptul înainte în linia de foc a turcilor. In plus, a dus ofensiva şi pe al doilea front, în Caucaz, ceea ce a limitat capacitatea otomanilor de a apăra Balcanii.

Au fost bătălii grele în munţi, în special în pasul Şipka, pe unde traversează şi azi şoseaua masivul Stara Planina – munţii cei vechi, numiţi de grecii antici Haemus şi de noi munţii Balcani, adică acel lanţ care apără Bulgaria centrală de crivăţul şi vremea rea din Bărăgan şi îndulceşte mult clima faţă de la noi, făcând posibile proverbialele ferme de trandafiri de la Kazanlîc şi Stara Zagora. Ruşii au răzbit pe acolo şi au ajuns până la porţile Constantinopolelui, ocupând temporar Adrianopole (Edirne).

Pierderile ruseşti au fost masive şi şocante pentru sensibilitatea modernă: la 15.000 de morţi în luptele propriu zise s-au adăugat încă 90.000 de morţi din răni sau boli contractate în campanie. Dar armatele vremii, în special cea ţaristă, erau obişnuite cu aşa ceva. Românii şi turcii au avut proporţii mult mai bune, de maxim 1:3.

Pentru deranjul său, ţarul Alexandru II este numit de bulgari “Osvoboditel” (eliberatorul) şi are statuie fix în centrul Sofiei. Că a fost asasinat la el acasă trei ani mai târziu, e altă poveste, fără legătura cu Bulgaria.

Osman Paşa a fost înnobilat cu titlul Gazi (erou veteran) la eliberarea din captivitatea rusească şi a murit liniştit în patul lui în anul 1900, fiind înhumat într-una din marile moschei din Istanbul pe care o vizitează fără să ştie acest detaliu şi turiştii români, şi ăia bulgari.

(va urma)